Roxana Sandoiu : Korzh este vocea celor care vor să trăiască liberi, fără să fie dresați de dictaturi, armată sau propagandă

Habar n-aveam cine e Макс Корж până ieri, când am văzut mare agitație pe Facebook vizavi de concertul lui de la București. Am aflat că este un artist hip-hop bielorus care umple stadioane întregi cu un mix de muzică hip-hop, electro și reggae, fiind vocea unei întregi generații de tineri din spațiul ex-sovietic. Și, mai ales, că este interzis în țara lui de regimul dictatorial al lui Lukașenko. Korzh este vocea celor care vor să trăiască liberi, fără să fie dresați de dictaturi, armată sau propagandă. Mesajul lui e simplu: viața ta îți aparține ție, nu statului.

Evident, concertul lui a activat bula suveraniștilor de pe Facebook-ul românesc. S-au lăsat trei rânduri de guși peste tastaturi, s-au încordat degetele pline de muștar și mici și-au început să curgă comentariile despre datoria patriotică, cu aceleași invective obosite la adresa Ucrainei: „Le dăm bani, din cauza lor suntem săraci, de ce vin ăștia la noi?”. O placă atât de ruptă de realitate, încât devine din ce în ce mai penibilă. Marii apărători ai gliei care-și dau viața pentru țară între două postări cu bună dimineața la cafeluță și trei distribuiri de știri false, nu pot concepe, la nivelul lor de trei neuroni, că niște oameni pot călători pe banii lor, unde vrea mușchiul lor.

Și-n timp ce pe internet se revărsa ura creștinească a dacilor liberi purtători de cruciulițe la oglinda retrovizoare, pe Arena Națională mii de tineri din Belarus, Ucraina și Rusia s-au distrat împreună, au plâns împreună. Tineri pe care propaganda și dictatorii îi vor dușmani au ales să cânte, să se îmbrățișeze și să scandeze în cor pentru Ucraina și pentru libertate, transformând concertul într-un manifest pașnic împotriva războiului și a terorii.

Au venit la București pentru că la ei acasă nu pot avea ce avem noi: aerul curat al unei țări democratice, care nu stă sub cizma Kremlinului.
Cu regret spun că noi, românii, suntem de-o prostie cruntă. Atât de repede am luat binele de-a gata, încât pur și simplu ne-am cretinizat și nu mai suntem capabili să apreciem libertatea pe care o avem. Democrația ne-a ramolit de tot bibilica.

Am uitat complet, dar complet, vremurile alea în care să poți dansa, să poți cânta sau să spui ce naiba te taie pe tine capul, fără teama că te trezești cu duba la scară, era doar un vis. Am uitat cum e să trăiești cu frica-n sân, cu frigu’-n oase și cu gura cusută.

Iar culmea imbecilității noastre este că am ajuns să tânjim exact după acele vremuri. Cu cheia de la cușcă în buzunar, plângem de dorul lanțului. Cerem pumni în gură și lideri mesianici. Pentru că, nu-i așa, pe vremuri era mai bine. Era atât de bine că mâncam eugenia pe cartelă și ne-nghețau picioarele în bocanci în timp ce priveam două ore pe zi la televizor cum un nene ne explica tacticos cât de măreț e partidul.

Roxana Sandoiu